Garderoba office în 3 paşi

Am fost în Anglia în delegaţie, cum ar veni. De obicei îmi fac bagajul în doi timpi şi trei mişcări şi chiar reuşesc să-mi pun doar esenţialul, uneori nici măcar pe acesta.

Dar în acest caz, pregătirea bagajului a duret vreo 3 zile şi un proces intens de gândire. Problema principală a constat în încropirea undei garderobe mai de Doamne Ajută, având în vedere că lucrez de acasă şi, fie Floreşti fie Borş, la urma urmei o pereche de pantaloni scurţi şi un tricou decolorat merg în ambele cazuri. Dar ce te faci când trebuie să mergi la civilizaţie, domle? Nici nu îmi dădusem seama cât de tare m-am rupt până nu am început să-mi fac bagajul. O pereche de blugi aveam, aia e universala. Dar parcă tricourile lăbărţate nu mergeau – aşa că am început să sap prin dulapul maică-mii. Am făcut rost de acolo de o bluziţă aşa mai office movulie, şi ceva fustiţă. Da ce fustiţă că urmau să fie 20 de grade? Lăsăm fustiţa, deşi era drăguţă. Biinee … Am mai fost la shopping pe centru la Oradea şi am achiziţionat un sfeteraş bej, numa bun să nu te faci remarcată în niciun fel. E bun, sub ăsta merge orice, chiar şi un triocou lăbărţat, chiar şi o pufoaică de fâş. E atât de office şi neutru sfeteraşul că anulează orice extravaganţă.

Problema cea mai spinoasă o reprezenta încălţămintea – citisem pe net că urmau să fie 20 de grade maxim la Londra cu şanse de ploaie cam în fiecare zi. La Borş erau 40 cu climă deşertică – nu puteam nici măcar să îmi închipui cum vine aia 20 de grade. La prima vedere, papucii mei de pânză cu floricele made in Chişinău păreau ok. Nu, o prietenă care m-a sunat de la Londra a zis că nu-s ok, ca mai plouă şi mă ud la picioare. Ok, atunci am nişte balerini de plastic transparent, cam cum poartă ţigăncile, dar eu mereu îmi dorisem şi acum îi găsisem la 10 lei la supermarket. Nuu, prietena mea din Bruxelles care a venit în vizită pe când îmi făceam bagajul dezaprobă. Nu-s destul de eleganţi, totuşi nu mă face de ruşine la Londra! … Pfff … Mai aveam o singură variantă constând în cizmele de grădină ale lu maică-mea – din alea joase de cauciuc negru de care se poartă acum. Erau pline de noroi – le spăl, le usuc, dar cînd le văd aşa negre şi călduroase la 40 de grade câte erau în Borş (şi trebuia să le iau în picioare de acasă că nu mai încăpeau la bagaj). Nu, nu merge nici aşa. Of of …

Ca norocul mergem la o petrecere câmpenească la Borş – zilele Borşului. Ne dăm în trenuleţ, bem un suc, ascultăm nişte muzică ungurească. La întoarcere – ce să vezi – magazinul sătesc era deschis! Intru – în slaba speranţă de a găsi ceva office între cele câteva chinezării. Şi speranţa nu mi-a fost înşelată- iată-i – o pereche de tenişi bej, chinezeşti, la preţul promoţional de doar 30 de roni. Îi încerc- ca turnaţi! Şi merg la fix cu sfeteraşul! Aşa noroc mai rar!

Aşa că am fost la Londra cu tenişii bej şi sfeterul bej şi cred ca nimeni nu mi-a depistat stofa de provincială de dedesubt. Aş putea spune că am fost chiar elegantă! 🙂

Cultura scăunelului sau a călători în est şi în vest

Vara asta am cam călătorit. Mai întâi am venit dincoace de Prut, la ai mei la Borş la graniţa cu Ungaria. Deşi aroma etnică e diferită, atmosfera e tot bucolică, ba chiar şi mai şi decît la Floreşti. Stau la birou şi pe geam văd perindându-se melancolince vaci şi zgomotoase tractoare.

Dar am mers în VEST – în cel mai vest vest al Europei şi anume la Londra iar apoi la Bruxelles. Adică la bulivar, birjar. La întoarcere de la Londra am zis să-mi vizitez o bună prietenă la Bruxelles. Zis şi făcut, îmi luasem eu bilet la TGV-ul Londra-Bruxelles. Am schimbat un tren şi vreo două metrouri timp de maxim o oră în total pentru a ajunge de la biroul SDL care e într-o suburbie a Londrei până la gara internaţională. Am înţeles că mai sunt blocaje cu trenurile astea, dar la mine totul a mers ca uns. Ma simţeam ca o figurină dintr-un complicat angrenaj elveţian care merge din punctul A în punctul Z, schimbând mijloace de transport, cotind şi întorcându-se, dar fără niciun efort. Parcă drumul e trasat, toate merg conform programului, ajungi la staţie, acolo ştii că ai de aşteptat 2 minute, vine metroul, te duce în gară, peste tot indicatoare. Nu ai cum să ratezi, Scanezi biletul, abia la controlul bagajelor dai de un oarecare dop, care însă se mişcă promiţător, şi eşti scuipat împreună cu o mare de oameni care merg şi ei la Paris sau Bruxelles în următoarea oră, într-o sală de aşteptare. Nu stai pe peron ca prostu, să scuipi seminţe şi să fluieri până vine trenul, stai civilizat aici până te cheamă şi atunci te mişti împreună cu marea de oameni care merg cu acelaşi tren pe nişte scări rulante care mai mai că te urcă direct în tren. Acolo nu vorbeşti cu nimeni pentru că nu ai de ce. Totul e clar, locul, destinaţia, nu e prea cald nici prea frig … Bărbatul de lângă mine soarbe o bere şi încearcă să citească un clasic. Eu citesc din scoarţă în scoarţă revista TGV şi adorm exct când trecem canalul. Mă trezesc când deja anunţă Lille, parcă. Europa e mică aici …

Întoarsă la punctul de legătură Borş, zic hai să merg puţin şi la Moldova. Pornesc vineri după-masă într-o căldură ameţitoare. Trenul merge doar până la Cluj, acolo trebuie să schimb să iau Iaşul la vagonul de dormit. În tren e super cald, normal că intru în vorbă cu vecina de scaun care îmi povesteşte că data trecută când a fost cu trenul ăsta dădeau căldură!! şi afară erau 40 de grade. Asta pentru că era stricat aparatul de aer condiţionat şi într-un capăt dădea rece şi la altul cald. Râdem, glumim, ne bucurăm că ne-am aşezat lângă singurul geam care se deschide. Până la Cluj mai intră cu noi în vorbă un grup de doamne care ne cer să închidem totuşi geamul că e cam curent. Ce-i drept, parca îmi cam ţiuiau urechile. Ajung la Cluj, acolo îmi dădusem întâlnire cu o prietenă în gară să stăm până vine Iaşul. Ne-am luat o bere la badog şi apoi încă una, că trenul deja avea întârziere. Am stat pe o bordură, să nu bem bere chiar pe bancă în gară, şi am pălăvrăgit. În tren mai erau două doamne şi un domn, destul de simpatici cu toţii. Ne împărţim cum ar veni „pijamalele”, adică ne îmbrăcăm pernele, plăpumile, şi eu mă urc la cucurigu unde aveam patul.

Dimineaţa mă trezeşte colega de compartiment care avea discuţii cu toate rudele la 6 dimineaţa. Înţeleg din conversaţii că suntem în întârziere. Asta nu e prea roz, că eu aveam rezervare la rutiera de Bălţi de la 7,30. Îl sun pe Jenea şoferul şi întreb dacă mă aşteaptă cu rutiera. Nu poate să aştepte atâta. Pff singura soluţie e să caut ceva rechini (aka oameni cu maşini care duc clienţi la Rep MD neoficial).

Cobor din tren la staţia terminus Iaşi, îmi iau o cafea şi un croissant de la chioşcul gării să mă umple de energie pentru următoarele încercări. Dau o raită pe la parcarea de la Billa unde stau de obicei rechinii. Îl văd pe un nene burtos care părea genul şi îl întreb – nu e rechin dar ştie bine despre ce vorbesc şi îmi spune că ei apar mai târziu. Mai îmi spune şi că numai ce a trecut autobuzul de Bălţi pe acolo. Bine, mersi! Mă aşez iar pe o bordură să cujet şi să observ. Pac, zăresc două rutiere pe care parcă scrie Chişinău. Acuma eu ştiu ca spre Chişinău drumul nu trece prin Bălţi dar zic hai sa stric o întrebare.

Nu deschid bine gura să zic ce vreau că un şofer îi zice la celălalt: Auzi, o duci tu pe domnişoara nu ştiu ce nu ştiu cum. Mă trezesc urcată într-una din rutiere. Zic, da eu nu vreau la Chişinău! Zice nu nu e problemă şi îmi explică ceva ce nu sunt sigură că înţeleg. Pornim. Eu cu cafeluţa încă în mână, dau jumate pe pantaloni. Şoferul opreşte şi mai ia un pasager, care se pare că rezervase din timp sau avea pile, astfel încât şoferul îmi spune să mă ridic de pe loc şi să poftesc pe scăunel. Ştiţi cum au şoferii de pe rutiere câte un taburet de bucătărie vârât pe acolo şi când se iveşte câte un pasager în plus e poftit pe acest scăunel, care evident nu intră în descrierea numărului de locuri? E un bonus,  o soluţie de urgenţă, ca să nu lase un om la ananghie şi să-l ducă măcar o bucată de drum până îşi întâlneşte rutiera sa. Cultura scăunelului concentrează practic toată filosofia estico-balcanică: nimic nu e fără ieşire, ne coalizăm şi te ajutăm, orice sistem are o breşă de care ne putem folosi, nu e nimic bătut în cuie, etc etc.

Stând aşa pe scăunel într-o poziţie precară, îmi aminteam un episod întâmplat cu câţiva ani în urmă – eram în Olanda la o prietenă şi trebuia să prindem un avion din Germania. Distanţa nu era mare dar nu era tren decât o companie de autocare. Dintr-o încurcătură, mă rog, am sunat prea târziu (în ziua respectivă pentru aceeași zi). Îmi răspunde o voce de doamnă cu accent nemţesc. Zic că aş vrea să rezerv două locuri pentru destinația respectivă, pentru azi. Aaa zice, îmi pare rău, pentru azi nu mai avem decât un loc. Ei zic, nu-i bai, e bun şi aşa. Contrariată, doamna îmi spune încă o dată: îmi pare rău avem doar un loc, doriţi să rezervaţi un loc? Păi zic, da, şi vom sta cu rândul sau amândouă pe un loc. Nu, zice, nu înţelegeţi, avem doar un loc …

La ţigănci

Azi am avut treabă la Bălţi – m-am dus cu cumnăţîca să îmi ridic permisul de şedere. Sunt oficial emigrantă în Republica Moldova.

Şi după ce am ridicat docomentul, cum era o căldură mare şi terminasem nesperat de repede, zic, hai să mergem „La plăcinte” să luăm, cum ar veni, un brunch. Cum ne-am năpustit pe uşă ne-a întâmpinat un chelner anunţându-ne ceva în rusă. Deschideau doar la ora 10. La fel toate celelalte pizzerii şi cafenele mai acătării.

Aşa că, pornite de acuma cum eram, sa luăm măcar o cafea, am ajuns la o terasă dosnică corespunzătoare unui local mirositor a cantină de pe vremuri. Zis şi făcut, am luat două cafele, două plăcinte (modeste, încălzite la microunde) şi un cvas. Cvasu ăsta e o băutură carbogazoasă pe bază de arome – probabil la origine era din cereale. Acum e un fel de American Cola, dar merge.

Eu aşteptam după cafele, cumnăţîca a ieşit cu plăcintele la aer, pe terasă. Când merg cu cafelele, povestea de zor în rusă cu o ţigancă durdulie ce trăgea la o ţigară lângă gunoi. Ţiganca le zicea aşa cu patos şi părea că se cunosc de o viaţă. Mai la urmă, s-a apropiat de urechea ei şi i-a şi şoptit câte ceva mai de la corason. Când să plece, văd că Cristina se scormoneşte în portofel şi pescuieşte o bancnotă de 50.

Întreb – Care-i faza?

Păi, ţiganca se pare că îi ghicise. Nu în cafea, în palmă sau în cărţi ci aşa, ad-hoc, pe faţă pănă a tras o ţigară. Aşa e pe aici, cum te prinde cum îţi ghiceşte. Nu apucă bine să îmi zică ce îi spusese, că vine altă pirandă, prietenă cu prima, şi începe direct în română (se pare că aflase că asta e limba clientului la masa aia) să-mi ursească. Că o să am copii buni, etc. Eu zic – nunu, nu vreau, gândindu-mă că apoi tre să sar cu banu. Insistă şi Cristina „Ei nu îi place, lasă”. Se retrage piranda foarte politicos. Discutăm că aici în Moldova ţigăncile sunt mai simpatice, nu sunt aşa insistente, etc.

Gust cafeaua, era prea amară. Mă duc să mai iau două plicuri de zahăr, zic. Înăuntru, pirandele îşi făceau cinste de cei 50 de lei – fanta de portocale şi nu mai ştiu ce acolo. Nu mă pun bine la tejghea, că una începe: „Iubirea nu îţi schimbă faţa, bărbatul tău nu ştiu ce şi nu ştiu cum”. Io zic repede „doua plicuri de zahăr” şi apoi ies în grabă zicând ceva să nu mai aud soarta, că deja vedeam plecând 50 de lei din buzunar.

Distracţii provinciale

Weekendul care vine în Cluj va fi Electric Castle, weekendul trecut au fost nişte evenimente în cadrul Clujneversleeps, şi toată vara se anunţă aşa – plină de concerte şi alte evenimente culturale.

Dar, în ciuda ce aţi putea crede, nici Floreştiul nu doarme. Ieri (miercuri!!) de pe la 6 după-masa până târziu în noapte, la un restaurant din spatele blocului nostru au răsunat horele, baladele, menaito-urile, precum şi vocea starostelui care puncta momentele importante ale nunţii. Am prins chiar şi o variantă mai romantică a binecunoscutei manele „Aj da zileee”. Nu o zic cu râcă, mie îmi face plăcere să aud la ceas de seară pe fereastră:

Uite, uite la Vasâli şădi lângă poloboc
Măi Vasâli lasă jinu, hai cu noi la jioc
Uite, uite sărăcuţu stă numai lângă butoi
Măi Vasâli lasă jinu, hai la jioc cu noi, văi

Tot aseară, pe latura cealaltă a blocului unde e un fel de „junglă urbană” constituită din copaci, tufe şi ierboaie, nişte vecini şi-au aşezat o pătură, au întins nişte bucate şi vreo două peturi de bere, copiii se jucau în preajmă, iar ei stăteau la picnic. Aş fi ieşit şi eu cu ei, dar nu mă chemase nimeni şi deja se făcea ora de băiţe şi alea alea. Dar Alex a promis că o să ne infiltrăm.

Astăzi şi mâine sunt concerte în piaţa din centrul Floreştiului. Cei doi candidaţi la Primărie, reprezentanţi ai unor partide şi grupări la fel de dubioase, vor să-i atragă pe alegători de partea lor pentru alegerile de duminică. Unii dintre cântăreţii anunţaţi la cele două spectacole sunt aceeaşi, semn că arta e artă, iar politichia politichie, domle. Ambele se vor încheia cu superbe focuri de artificii spre deliciul onoratei audienţe.

Iar festivalul se încheie duminică, la votare. Acolo circ!

Prima zi de vacanţă

Toată lumea îşi aminteşte cu dor senzaţia aceea de „prima zi de vacanţă”, senzaţia că vara e nesfârşită şi începe AZI, că te aşteaptă atâtea zile de joacă neîntreruptă şi hoinăreală cât cuprinde. Azi în România e prima zi de vacanţă, în Moldova vacanţa se ia în 1 iunie, ca un cadou de ziua copiilor.

Nu ştiu cum trăiesc copiii din oraşele mari ale României această zi şi vacanţa în general. Probabil cu aceeaşi bucurie cum o trăiam şi eu, doar poate cu activităţi diferite: sporturi, tabere de limbi străine, vacanţe. Dar nu vreau să fac acum comparaţia lui cum era şi cum este, copiii fericiţi trăiesc mereu în cea mai bună dintre lumile posibile.

Ceea ce vreau sa spun este că, de când m-am mutat pisti Prut şi a început vacanţa, am din nou acel sentiment pe care îl uitasem, de vacanţă petrecută în curtea blocului, cu o droaie de copiii în şlapi care bat mingea sau se dau cu bicicleta. Senzaţia aia că nu ai nici un fel de program, doar o zi luuungă şi însorită în care să desenezi cu creta, să povesteşti cu fetele în faţa blocului, să culegi corcoduşe din copaci până ţi se acreşte limba. De 1 iunie a fost organizată aici în piaţă un soi de festivitate gălăgioasă la care s-au cântat cântări, recitat poezele, făcut întrecere de biciclete şi concurs de desen pe asfalt. Poate se face şi în România aşa ceva, n-aş putea să spun, dar când am văzut căsuţele strâmbe şi florile colorate pe asfalt m-am teleportat direct cu 20 de ani in urmă.

Exact ăsta e sentimentul – de călătorie în timp. Acelaşi sentiment l-am avut şi vineri când, mergând cu Cristina către parc şi după bunul obicei, oprindu-ne oriunde era ceva interesant, am poposit şi într-o curte umbroasă dintre blocuri – care aici poartă numele de „ogradă” ;). Semăna întrucâtva cu curtea dintre blocuri de la bunica, eu fiind copil de bloc astea sunt amintirile mele din vacanţă, exact ca într-o nuvelă a lui Cărtărescu – blocuri înalte, joaca de ascunsa în scările răcoroase de bloc şi prin lifturile care te duceau până sus la casa liftului, urcatul pe ţevi ultradimensionate de apă.

Ograda asta a lor era mai răcoroasă decât cea de la bunica, cu mai mulţi copaci, dar sentimentul era exact acelaşi. Copii mari şi mici, în hainele „de joacă”, mâncau vişine din copaci, se dădeau huţa pe o creangă de nuc, încălecau biciclete prea mari pentru ei pe care se puteau da numai în picioare, şi, nici mai mult nici mai puţin, strigau către vreo fereastră de la etaj: Maxim! Maxim!!! iar când gospodina apărea la geam: Tanti mama lui Maxim, îl lăsaţi la joaaacăăă??

Trebuie sa share

Sunt o mama destul de informata. Nu citesc carti de parenting dar sunt pe toate grupurile de mamici pe care le-am gasit, astfel incat Facebook-ul meu e plin de dileme de genul: Ce sa ii dau la bebe la micul dejun? Cum trec bubitzele? In ce sa pastrez avocado-ul in frigider? etc etc.

Intr-o zi cineva postase niste pagini fotografiate dintr-o carte de parenting. Erau niste imagini de genul ASA DA, ASA NU. Situatiile ilustrau cum sa comunici eficient astfel incat copilul sa stie ca apreciezi CU ADEVARAT ceea ce a facut el. De genul, daca copilul iti da un desen, nu e suficient sa spui: „Vai multumesc! Ce desen frumos!” sau similar. Trebuie sa o faci intr-un mod descriptiv: „Imi place cum ai folosit aici culoarea verde sa colorezi iarba. Cred ca a fost o idee buna sa colorezi cerul albastru. etc”. In aceeasi nota, pe cand eram in Cluj si asistam inca de pe margine la discutiile de la groapa de nisip din parc (Cristina era inca mica si dormea in carucior), aud un tatic care ii explica fiului sau: Dragul meu, ce te-a invatat tata? Trebuie sa share! Te rog sa-i spui acum sorry la baietel. Probabil citise undeva vreo doua teorii pe care le combinase: cum ca copilul trebuie invatat sa imparta si cum e benefic sa vorbesti cu copiii intr-o limba straina pentru ca, nu-i asa, creierul lor e ca un buretzel.

Meantime … in Floresti, MD

In spatele blocului aici la noi seara se aduna o droaie de copii de toate varstele, de la 0 la 10 ani, cu sau fara mamele aferente. Mamele stau pe banca la o vorba, copiii se joaca in nisip. Daca e liniste, ele nu prea intervin. Daca apar conflicte, observatiile mamelor mi se par de bun simt: da-i si lui putin jucaria,  nu ridica praful ca dai in ochi la copii, nu-l trage ca-l doare, etc. Ma indoiesc ca cineva a citit carti de parenting. Sunt doar observatii de bun simt. Femeile astea multe din ele au mai multi copii, lucreaza si au grija de gospodarie. Se comporta cu copiii cum au vazut si ele la randul lor. Aici fetele de mici au contact cu copiii: au frati, verisori, nepoti, vecini. Trebuie sa aiba grija de ei, sa se joace cu ei, sa-i plimbe. Pe cand se fac mari si au copilul lor socul nu e asa mare – e un copil ca toti cei dinainte. Il iubim, il educam, il hranim.

Nu ma intelegeti gresit, nu sunt impotriva cartilor si teoriilor, doar ca trebuie luate ca atare – niste teorii. Eu sunt undeva la mijloc, intre teorie si viata, imi place sa le iau pe ambele in considerare. Si sa nu uitam ca de fapt viata e o mare groapa de nisip cu multi copii, multe jucarii si fara prea multe reguli.

Bucuria

Toată lumea care a auzit despre Republica Moldova ştie măcar trei lucruri: fete frumoase, vinuri bune şi bomboanele Bucuria. Şi totuşi vreau azi să detaliez puţin al treilea aspect, pentru că tocmai am dat gata trei bucurii delicioase. Ieri am fost la piaţă, şi vrând să iau un taxi la întoarcere, m-am gândit că ar trebui să schimb una din hârtiile de 100 de lei moldo, să am să îi dau omului fix.

Aşa că am intrat la magazinul firmei Bucuria. Înăuntru, o răcoare parfumată. Pe toţi pereţii cutii transparente burduşite cu felurite soiuri de bucurii: grase, rotunde, lunguieţe sau ovale în hârtii colorate, lucioase, mate, sau fără ambalaj. Pe raftul cel mai de soi – cutii de ciocolate pentru cadouri, cu nume pompos-simpatice: Livada Moldovei – Regală, Chişinăul de Seară, Nostalgie. Alte cutii cu mesaje implicite: Cu drag, Săru-mâna, Pentru tine, Din toată inima.

De obicei îi cer vânzătoarei, dar de data asta mi-am băgat degetele cu voluptate în sortimentele puse mai aproape de tejghea, probabil nou apărute, şi am umplut nişte punguţe cu Miracol cu caise şi cu alune, Stelius mari si mai bondoace ca niste batoane, Chişinău (nu de seară, acela e cu alune, ăsta e mai dulce, o fi de zi). Am umplut vreo 5 punguţe cu bombonele foşnitoare de diverse culori şi mărimi. Când le-a cântărit, împreună cu pachetul de biscuiţi, era 95 de lei. 🙂 Deci nu a ieşit faza cu schimbatul banilor, i-am schimbat de tot în bomboane cum ar veni.

De ce ne plac bomboanele astea?

În primul rând că sunt chiar bune, delicioase.

Apoi pentru că sunt atât de multe feluri-  de câţiva ani studiez domeniul şi încă nu am încercat din toate. Recunosc că m-am ţinut aproape de sortimentele testate care îmi plac, cele gen pralină sau umplutură de creme şi alune.

Pentru că au nume drăguţe: pe lângă cele de mai sus mai amintim (de pe site de data asta http://www.bucuria.md/ )- Doremi, Succes, Cuconada :), Meteorit, Bucurel, Furor Zămos, Dorinţa Cactus, etc cu siguranţă mai sunt.

Pentru că, din motive necunoscute mie, oamenilor le amintesc de copilărie. Zic necunoscute mie pentru că la noi în România pe vremea lui Ceaşcă erau numai câteva soiuri de dropsuri tari de supt, iar apoi prin anii 90 a apărut întreaga pleiadă de gume şi caramele pline de coloranţi. Probabil e vorba de o copilărie idealizată, interbelică, atunci când nu găseai bomboane pe toate gardurile ci doar la cofetărie, şi erau proaspete şi delicioase.

Şi pentru că sunt aşa de variate variate, astfel încât nu te plictiseşti de ele, iei una apoi încă una să vezi cum e … şi tot aşa … bucuria e fără sfârşit!

Mic dicţionar de buzunar

Ştiu că fraţi suntem cu toţii, dar totuşi, pentru călătorul sosit prima dată în Republică, ar fi util un mic dicţionar Româno-Moldovenesc.

a birui – a câştiga (Eg: „A fost concursul de Miss la Şcoala Generală 8 – a biruit Ana-Maria”. – citat din arhivele familiei)

pepini – castraveţi (mare confuzie aici – se poate spune că acesta este un „false friend” in limba moldavă)

harbuz – pepene verde, pepene roşu, lebeniţă (mai la vestul României)

zămos – pepene galben (ăsta e favoritul meu, mi se pare o denumire foarte plastică şi exactă, miam miam)

rutiera – microbuz – vezi articolul „Cu rutiera” din prezentul blog

numaidecât – neaparat, musai, cu siguranţă, bineînţeles, etc.. (eg: „Să o saluti pe mama din partea noastră!” Răspuns: „Numaidecât!”)

zeamă – borş delicios de găină de casă. Deşi în Română expresia „zeamă lungă” nu inspiră ceva gustos, vă garantez că totuşi zeama moldovenească e extrem de gustoasă şi consistentă- doar cu găini bio.

jin (cu variantele jinishor, jinutz) – este un fel de vin dar băut de obicei la pivniţă sau la poartă împreună cu vecinii, şi neapărat din carafă

costium sportiv – trening

a dovedi – a reuşi, de obicei folosit la forma negativă (eg. „n-am să dovidiesc să termin borşul până la amiază”)

a regula – a regla – nu vă gândiţi la prostii!! (eg. „Caloriferul nu merge, am să-l regulez” :)))

dânsul, dânsa – se foloseşte deopotrivă la femei, bărbaţi, animale şi obiecte

Show aviatic a la Mărculeşti

Duminica trecută, pe un soare arzător demn de o zi de plajă, am participat la show-ul aviatic cu ocazia zilei Aeroportului Mărculeşti, de lângă Floreşti. Aeroportul ăsta este unul militar, cu şanse să devină şi civil peste câţiva ani, mai ales pentru curse low-cost, după cum m-au informat cei cunoscători.

Nu mă aşteptam la nimic, când am pornit de acasă nici nu ştiam că voi ajunge aici, după buna tradiţie ne-germană de a nu organiza prea mult lucrurile. Aproape de aeroport, nişte movile imense, ca nişte beciuri subterane uriaşe, pare-se pentru ca avioanele să se ascundă în ele.

La locul faptei, mult poporean adunat pe marginea pistei sorbea din paharele de plastic cu bere sau cvas şi privea. Mai întăi militarii-piloţi,  apoi fanfara, apoi nişte maşini măroaie de armată. Ce frapa era cât de aproape se desfăşurau toate faţă de locul unde stătea lumea. Cine a mai fost la show-uri aviatice a confirmat că de obicei tu stai undeva departe şi vezi doar avioanele în zbor.

Multe lucruri interesante expuse – caciuloaie de blană, kalashnikoave, veste antiglonţ. Mâncare militară – hrişcă şi ceai de zahăr ars cum se mai dădea la noi pe la cabane. Puteai chiar să intri şi să serveşti susnumitele într-un cort ca o popotă militară unde asudai instant. Lupte demonstrative corp la corp şi cu arme – sincer mi se cam ridica părul măciucă la auzul gloanţelor, fie ele şi oarbe după cum am fost informată. În timpul exerciţiilor, un copil de pe margine era atât de prins încât, atunci când unul dintre militari a căzut, a exclamat: „Ce, chiar a murit?”.

După parade şi părţile introductive, poporeanul a avut acces la avioane. Daaa, chiar la toate avioanele de luptă, copiii se căţărau pe tabla fierbinte să-şi facă poze, alergau dintr-o parte în alta. Unele mai şi zburau şi aterizau. La un moment dat de aude din capătul pistei de undeva: „daţi-vă la o paaarteee” şi nu spre mica mea surprindere era pentru că venea un avion care tocmai aterizase, un model vechi din cele cu elice, care scârţâia puţin la încheieturi. Se pare că pe dumnealui îl mai cheamă şi cucuruzca, pentru că împrăştia insecticid peste … aţi ghicit … lanurile de porumb. Şi, spun cei din partea locului, că mai demult puteai să mergi cu un avion din ăsta la Chişinău şi stăteai în picioare ţinându-te de o bară. Un fel de rutieră aeriană adică!!

La iepuraşi

Am planificat de câteva zile o ieşire „ca fetele” la piscină. Irina mi-a spus că este un loc foarte frumos nu departe de Floreşti şi se cheamă „La iepuraşi”. Numele deja era promiţător pentru un nou articol pe blog, vremea bună, aşa că am pornit la drum.

După 10 minute pe drumul moldovenesc – aşa i-a explicat Irina fetiţei ei Sofia – astea cu gropi îs drumuri moldoveneşti, dar cele bune îs drumuri europene – am ajuns La Iepuraşi.

Moldova este cu adevărat ţara contrastelor!

La fel cum în Chişinău găseşti cele mai luxoase cluburi şi cele mai mişto cafenele, la fel şi aici, la 10 km de Floreşti, între lanurile de cucuruz, se găseşte o nestemată. O piscină curată, limpede, cu apa destul de răcoroasă dar totuşi excelentă. În jur şezlonguri comode, umbreluţe, un bar, un restaurant aerisit. Dar punctul forte pe lângă piscină este grădina – un gazon perfect (despre obsesia gazonului şi bărbaţi în alt episod), plin de flori, brăduţi, iar în vale curge un răuleţ. Un picior de plai, o gură de rai ce mai, însă man-made.

Prin grădină diverse balansoare de lemn şi foişoare unde poţi să reuneşti tot familionul la un grătar şi o bere. Nu îmi amintesc să fi fost în România într-un loc aşa frumos, sincer. Poate la Gilău lângă Cluj unde natura e mai spectaculoasă, dar nu e piscină. Sau pe la Băile Felix pe la ceva hotel mai răsărit, dar acolo nu era aşa gazon cu flori, nici râuleţ.

Cât costă, întrebaţi? Nu e ieftin, pentru preţurile moldoveneşti, dar e şi logic să fie aşa, doar omul a investit acolo bani buni. 100 de lei moldo (cam 20-25 de ron) intrarea pe o zi, şi restul bere, măsline şi atenţii după bugetul şi pofta fiecăruia.